Când ne uităm la cineva {la un înger} din postura unei iubiri neîmpărtăşite şi ne imaginăm plăcerea de a fi în paradis alături de acea persoană, suntem tentaţi să trecem cu vederea un pericol important: cât de curând atracţia pe care o simţim ar păli dacă îngerul ar începe să răspundă iubirii noastre. Ne îndrăgostim pentru că tânjim să evadăm din noi înşine alături de cineva pe cât de frumos, inteligent şi spiritual pe atât suntem noi de urâţi, proşti şi plaţi. Dar dacă această făptură perfectă într-o zi ar decide să ne iubească la rândul său? Am fi întrucâtva şocaţi – cum să fie atât de minunată pe cât credeam, dacă are prostul gust de a agrea pe cineva ca mine? Dacă pentru a iubi trebuie să credem că fiinţa iubită ne e într-un fel superioară, nu apare un paradox crud atunci când ne împărtăşeşte dragostea? Ajungem să ne întrebăm: Dacă este atât de minunat /ă, cum se face că iubeşte pe cineva ca mine?
( Alain de Botton )
[ Essays in Love ]
www.QuoteSweet.com