Oamenii și-au imaginat republici și principate care nu au existat niciodată cu adevărat. Cu toate acestea, felul în care oamenii trăiesc este atât de departe de felul în care ar trebui să trăiască, încât oricine abandonează ceea ce „este” pentru ceea ce „ar trebui să fie” își urmărește căderea mai degrabă decât conservarea sa; căci un om care se străduiește după bunătate în toate faptele sale este sigur că se va distruge, din moment ce sunt atât de mulți oameni care nu sunt buni. Pentru acest pragmatism clar, cardinalul Pole l-a denunțat pe Niccolò Machiavelli ca fiind apostolul diavolului.
(Men have imagined republics and principalities that never really existed at all. Yet the way men live is so far removed from the way they ought to live that anyone who abandons what 'is' for what 'should be' pursues his downfall rather than his preservation; for a man who strives after goodness in all his acts is sure to come to ruin, since there are so many men who are not good. For this plainspoken pragmatism, Cardinal Pole denounced Niccolò Machiavelli as the devil's apostle.)
Textul discută contrastul dintre sistemele de guvernare idealizate pe care oamenii le imaginează și realitatea comportamentului uman. Acesta sugerează că umanitatea se abate adesea semnificativ de la modul în care ar trebui să funcționeze în mod ideal. Cei care renunță la situația actuală pentru idealuri de neatins se pot confrunta în cele din urmă cu eșecul. Această perspectivă subliniază provocările de a lupta pentru bine într-o lume plină de indivizi care acționează contrar unor astfel de idealuri.
Denunțarea de către cardinalul Pole a lui Machiavelli drept „apostolul diavolului” evidențiază tensiunea dintre idealurile filozofice și guvernarea practică. Ea subliniază convingerea că căutarea virtuții duce adesea la cădere într-o lume imperfectă, în care multora le lipsesc aceleași aspirații morale. Acest lucru reflectă un comentariu mai larg asupra naturii umane și a complexităților inerente gândirii politice.