Morrie, am spus încet. Antrenor, a corectat el. Coach, am spus. Am simțit un fior. A vorbit în scurte explozii, inhalând aer, expirând cuvinte. Vocea lui era subțire și zgârcită. Mirosea a unguent. Tu ... ești un suflet bun. Un suflet bun. Mi -a mutat mâinile în inima lui. Aici. Mă simțeam ca și cum aș avea o groapă în gât. Antrenor? Ahh? Nu știu cum să-mi iau la revedere. Mi-a bătut mâna slab, păstrându-l pe pieptul lui. Aceasta ... este cum spunem ... la revedere ...
(Morrie, I said softly. Coach, he corrected.Coach, I said. I felt a shiver. He spoke in short bursts, inhaling air, exhaling words. His voice was thin and raspy. He smelled of ointment.You ... are a good soul. A good soul.Touched me ... he whispered. He moved my hands to his heart. Here.It felt as if I had a pit in my throat. Coach?Ahh?I don't know how to say good-bye.He patted my hand weakly, keeping it on his chest.This ... is how we say ... good-bye ...)
Schimbul emoțional dintre narator și Morrie evidențiază legătura lor profundă. Pe măsură ce naratorul își înmoaie abordarea, numindu -l pe Morrie „antrenor”, evocă un sentiment de confort și de tristețe. Vocea fragilă a lui Morrie și căldura prezenței sale creează o atmosferă înflăcărată, plină de amintiri și emoții nerostite. Recunoașterea sa a naratorului ca „suflet bun” servește pentru a sublinia impactul pe care l -a avut asupra celor din jurul său.
Acest moment al rămas bun este în mod deosebit în mișcare, întrucât Morrie îl ghidează pe narator să -și simtă legătura fizic punându -și mâinile pe inima sa. Naratorul experimentează o luptă profundă cu exprimarea sentimentelor sale de pierdere, simbolizată de „groapa în gât”. Reasigurarea blândă a lui Morrie și cuvintele finale despre a -și lua la revedere încapsulează esența relației lor, ceea ce o face nu doar un rămas bun, ci o sărbătoare a momentelor lor comune.