Catch-22 nu a existat, el a fost pozitiv în acest sens, dar nu a făcut nicio diferență. Ceea ce a contat era că toată lumea credea că există și asta era mult mai rău, pentru că nu exista niciun obiect sau text care să ridice sau să respingă, să acuze, să critice, să atace, să modifice, să urăască, să se revaleze, să scuipe, să se spargă la mărunțișuri, să călcăm sau să se ardă.
(Catch-22 did not exist, he was positive of that, but it made no difference. What did matter was that everyone thought it existed, and that was much worse, for there was no object or text to ridicule or refute, to accuse, criticize, attack, amend, hate, revile, spit at, rip to shreds, trample upon or burn up.)
În romanul lui Joseph Heller „Catch-22”, protagonistul se apucă de conceptul de regulă paradoxală care guvernează viața soldaților. Deși personajul principal este sigur că această regulă, cunoscută sub numele de Catch-22, este doar o iluzie, puterea ei constă în credința răspândită în existența sa. Această acceptare omniprezentă creează un obstacol formidabil care nu poate fi ușor contestat sau respins.
Problema reală este lipsa unui element tangibil de confruntat sau argumentat. Absența unei definiții concrete sau a unei ținte specifice lasă indivizilor neputincioși, deoarece nu își pot direcționa frustrările sau criticile către ceva tangibil. Acest lucru reflectă un comentariu mai profund asupra naturii arbitrare a regulilor și impactul credinței colective asupra acțiunilor și gândurilor individuale.