L -am întrebat pe Morrie dacă îi pare rău de sine. Uneori, dimineața, a spus el. Atunci am jelit. Simt în jurul corpului meu, îmi mișc degetele și mâinile - orice mai pot mișca - și plâng ceea ce am pierdut. Mă jelesc modul lent, insidios, în care mor. Dar apoi opresc jale.
(I asked Morrie if he felt sorry for himself. Sometimes, in the mornings, he said. That's when I mourn. I feel around my body, I move my fingers and my hands - whatever I can still move - and I mourn what I've lost. I mourn the slow, insidious way in which I'm dying. But then I stop mourning.)
Morrie reflectă asupra stării sale și a inevitabilității morții, recunoscând că uneori simte întristare pentru sine, în special dimineața. Acesta este un moment pentru reflecție, în care se conectează fizic cu corpul său pentru a recunoaște pierderile pe care le -a suferit din cauza bolii sale. Procesul de doliu devine o modalitate pentru el de a accepta realitatea situației sale, permițându -se să simtă greutatea emoțională a sănătății sale deteriorate.
Cu toate acestea, Morrie nu locuiește în această stare de doliu. După ce și -a recunoscut sentimentele, el alege să meargă mai departe, îmbrățișând viața în ciuda provocărilor sale. Perspectiva sa evidențiază importanța de a face față emoțiilor unuia, găsind, de asemenea, o modalitate de a trăi pe deplin în prezent. Înțelepciunea lui Morrie servește ca o amintire puternică a rezistenței în fața suferinței și a valorii acceptării inevitabilului, în timp ce încă prețuiește ceea ce rămâne.