în „The Magic Strings of Frankie Presto”, Mitch Albom explorează relația dintre tăcere și muzică, ceea ce sugerează că absența poate spori impactul emoțional al notelor muzicale. Ideea este că ceea ce a rămas nespus în muzică poate îmbogăți experiența generală și frumusețea unei piese. Tăcerea poate servi ca un instrument puternic, permițând ascultătorului să aprecieze sunetele care sunt prezente mai profund.
Cu toate acestea, același principiu nu se aplică cuvintelor. Albom avertizează că ceea ce rămâne nespus în conversație poate duce la regret și sentimente persistente de remușcare. Spre deosebire de muzică, unde tăcerea poate crea profunzime, cuvintele nerostite pot crea o povară grea care bântuie indivizii. Prin urmare, în timp ce tăcerea poate ridica muzica, poate complica comunicarea și relațiile atunci când vine vorba de limba vorbită.