Cel puțin pe care îl poți face în viața ta este să -ți dai seama ce speri. Și cel mai mult pe care îl poți face este să trăiești în această speranță. Nu -l admirați de la distanță, ci trăiește chiar în ea, sub acoperișul său. Ceea ce vreau este atât de simplu, încât aproape că nu pot să o spun: bunătate elementară. Suficient pentru a mânca, suficient pentru a merge. Posibilitatea ca copiii să poată crește într -o zi pentru a fi nici distrugătorii, nici cei distrusi. Cam asta e. În acest moment trăiesc în acea speranță, alergând pe hol și ating pereții de pe ambele părți.
(The very least you can do in your life is to figure out what you hope for. And the most you can do is live inside that hope. Not admire it from a distance but live right in it, under its roof. What I want is so simple I almost can't say it: elementary kindness. Enough to eat, enough to go around. The possibility that kids might one day grow up to be neither the destroyers nor the destroyed. That's about it. Right now I'm living in that hope, running down its hallway and touching the walls on both sides.)
Citatul din „Visele animalelor” ale lui Barbara Kingsolver subliniază importanța speranței în viața noastră. Acesta sugerează că simpla identificare a speranțelor noastre este minimul pe care îl putem face, în timp ce îmbrățișarea și trăirea cu adevărat în această speranță este scopul final. A trăi „sub acoperișul său” implică a fi cufundat pe deplin în aspirațiile noastre, nu doar dorința pasivă pentru un viitor mai bun. Această idee ne provoacă să recunoaștem speranța ca o parte activă, mai degrabă decât pasivă, a existenței noastre.