Lumea a fost odată bântuită de epitaful auto-fabricat al lui Titus Oates: ies afară și poate să fie ceva timp. Ei bine, mergem înăuntru și s -ar putea să fie ceva timp, suntem înăuntru și suntem de ceva vreme. Poezia curajului este înlocuită de poezia închisorii, arta canalului deschisă nesfârșită depășită de arta poveștii reluate perpetuu. Retragerea noastră de succes din riscurile de iarnă face ca o reducere a intensităților sale. Am intrat cu toții și s -ar putea să fie ceva timp.
(The world was once haunted by Titus Oates's self-made epitaph: I am going outside and may be some time. Well, we are going inside and may be some time, we are inside, and have been for awhile. The poetry of courage is replaced by the poetry of confinement, the art of the endless open channel overtaken by the art of the perpetually retold tale. Our successful withdrawal from the risks of winter makes for a lessening of its intensities. We have all gone inside, and may be some time.)
în lucrarea sa „Iarna: cinci ferestre pe sezon”, Adam Gopnik reflectă asupra unei schimbări în experiența umană de la îndrăzneala explorării la o stare de închisoare. El face referire la cuvintele înflăcărate ale lui Titus Oates, evocând un sentiment de a fi închis și poate chiar să se retragă din lume. Pe măsură ce societatea se confruntă cu provocările iernii, această schimbare evidențiază o transformare în modul în care ne implicăm atât cu sezonul, cât și cu împrejurimile noastre.
Metafora de a merge „în interior” sugerează nu numai închisoarea fizică, ci și o retragere emoțională și psihologică din incertitudinile vieții. Observația lui Gopnik indică o acceptare colectivă a siguranței care diminuează viețile adesea asociate provocărilor de iarnă. În loc să sărbătorească frumusețea sălbatică a iernii, oamenii s -au îndreptat spre povestirea lor, subliniind o narațiune a rezistenței care este modelată de limitele experiențelor lor.