În „The Skull” al lui Philip K. Dick, protagonistul se prindă cu implicațiile existențiale de a -și vedea propriul craniu, îmbătrânit și decăzut după două secole. Acest gând provoacă o introspecție profundă în ceea ce privește sensul vieții sale și natura existenței sale. Față de realitatea accentuată a mortalității sale, el pune la îndoială valoarea cuvintelor și acțiunilor sale. Cunoașterea soartei lui ar face comunicarea fără sens?
Imaginea craniului îngălbenit, crăpat îl provoacă să mediteze ce moștenire ar putea lăsa în urmă. Dacă ar fi confruntat cu această amintire a mortalității sale, ridică întrebarea profundă a ceea ce, dacă este ceva, ar putea păstra încă valoare. Această reflecție deschide un dialog despre scopul uman și semnificația vocii cuiva în fața unei degradări inevitabile.