Ce se întâmplă dacă ar putea vedea acest lucru, propriul craniu, galben și erodat? Vechi de două secole. Ar mai vorbi? Ar vorbi, dacă ar putea să -l vadă, craniul rânjet, îmbătrânit? Ce ar fi el să spună el, să le spună oamenilor? Ce mesaj ar putea aduce el? Ce acțiune nu ar fi inutilă, când un bărbat ar putea privi propriul său craniu îngălbenit?
(What if he could see this, his own skull, yellow and eroded? Two centuries old. Would he still speak? Would he speak, if he could see it, the grinning, aged skull? What would there be for him to say, to tell the people? What message could he bring?What action would not be futile, when a man could look upon his own aged, yellowed skull?)
În „The Skull” al lui Philip K. Dick, protagonistul se prindă cu implicațiile existențiale de a -și vedea propriul craniu, îmbătrânit și decăzut după două secole. Acest gând provoacă o introspecție profundă în ceea ce privește sensul vieții sale și natura existenței sale. Față de realitatea accentuată a mortalității sale, el pune la îndoială valoarea cuvintelor și acțiunilor sale. Cunoașterea soartei lui ar face comunicarea fără sens?
Imaginea craniului îngălbenit, crăpat îl provoacă să mediteze ce moștenire ar putea lăsa în urmă. Dacă ar fi confruntat cu această amintire a mortalității sale, ridică întrebarea profundă a ceea ce, dacă este ceva, ar putea păstra încă valoare. Această reflecție deschide un dialog despre scopul uman și semnificația vocii cuiva în fața unei degradări inevitabile.