Având în vedere abundența noastră, sarcina probei ar trebui să fie întotdeauna pe păstrare, nu de a da. De ce nu ai da? Începem cu presupunerea că ar trebui să păstrăm sau să cheltuim banii pe care Dumnezeu ne încredințează -ne. Acordarea ar trebui să fie alegerea implicită. Cu excepția cazului în care există un motiv convingător pentru a -l cheltui sau a -l păstra, ar trebui să -l dăm.
(Given our abundance, the burden of proof should always be on keeping, not giving. Why would you not give? We err by beginning with the assumption that we should keep or spend the money God entrusts to us. Giving should be the default choice. Unless there is a compelling reason to spend it or keep it, we should give it.)
Randy Alcorn, în cartea sa „Bani, posesiuni și eternitate”, subliniază faptul că, având în vedere bogăția și resursele noastre, implicit ar trebui să fie de a da mai degrabă decât de a păstra. El susține că deseori presupunem în mod incorect că menținerea sau cheltuirea banilor pe care o avem este alegerea potrivită, atunci când, de fapt, obiectivul nostru principal ar trebui să fie generozitatea. Alcorn consideră că, dacă nu există o rațiune puternică pentru păstrarea sau utilizarea resurselor noastre financiare, instinctul nostru ar trebui să fie să împărtășim și să dăm celorlalți.
Ideea contestă opiniile tradiționale privind gestionarea banilor, sugerând că ar trebui pusă la îndoială tendința de a proteja averea. Alcorn consideră că acordarea nu este doar o opțiune, ci ar trebui să fie prima considerație în gestionarea finanțelor noastre. Această perspectivă încurajează o schimbare de gândire de la interesul de sine, prioritizând altruismul și nevoile altora ca principii directoare în deciziile noastre financiare.