Cred că este viciul jurnalistului să creadă că toată istoria poate fi redusă instantaneu la experiență: {Pierre, un fitter de țeavă în afara muncii în suburbia Boulougne, este tipic pentru noua clasă a Chômeurs. . .} La fel cum este viciul savantului să creadă că toată experiența poate fi redusă la istorie {Ordinul capitalist al New World a produs o nouă clasă de Chômeurs, despre care Pierre, un fitter de țeavă, a fost un caz tipic. . .}.
(It is, I think, the journalist's vice to believe that all history can instantly be reduced to experience: {Pierre, an out-of-work pipe fitter in the suburb of Boulougne, is typical of the new class of chômeurs . . .} just as it is the scholar's vice to believe that all experience can be reduced to history {The new world capitalist order produced a new class of chômeurs, of whom Pierre, a pipe fitter, was a typical case . . .}.)
în „Parisul pe Lună” al lui Adam Gopnik, el explorează tensiunea dintre jurnaliști și savanți în înțelegerea experienței și istoriei umane. El sugerează că jurnaliștii simplifică adesea narațiuni istorice complexe, reducându -le la experiențe individuale, așa cum este exemplificat de Pierre, un fitter de țeavă șomer, reprezentând un fenomen mai mare de șomaj în societatea contemporană. Această tendință poate duce la o interpretare superficială a problemelor sociale, neglijând dinamica complexă în joc.
În schimb, Gopnik subliniază că savanții ar putea greși prin abstractizarea excesivă a experiențelor individuale în tendințe istorice largi, cu vedere la poveștile personale care dau profunzime evenimentelor istorice. Prin ilustrarea cazului lui Pierre, Gopnik evidențiază nevoia de a echilibra narațiunile personale cu contextul istoric, pledând pentru o abordare mai nuanțată care recunoaște atât experiențele individuale, cât și cadrul istoric mai mare care le modelează.