Parisul, pe de altă parte, arăta exact așa cum trebuia să arate. Și-a purtat inima pe mânecă, iar lucrul ciudat a fost că inima pe care o purta atât de deschis era în alte moduri atât de închise, de nesterioase, neinvitoare.
(Paris, on the other hand, looked exactly as it was supposed to look. It wore its heart on its sleeve, and the strange thing was that the heart it wore so openly was in other ways so closed-mysterious, uninviting.)
în „Paris până la lună”, Adam Gopnik surprinde esența Parisului ca un oraș care întruchipează un amestec de deschidere și enigmă. Expresia „și -a purtat inima pe mânecă” sugerează că orașul este vibrant și expresiv, plin de viață și cultură, care este imediat vizibil pentru oricine vizitează. Cu toate acestea, există și un element contrastant. În ciuda expresivității sale exterioare, Paris are straturi de mister care îl pot face să se simtă închis sau neinvitat pentru cei care încearcă să se aprofundeze mai mult în complicațiile sale.
Această dualitate din personajul Parisului reflectă complexitățile vieții urbane, unde aparițiile pot fi înșelătoare. Gopnik subliniază ideea că, în timp ce se poate aprecia frumusețea și flerul artistic al orașului, la prima vedere, înțelegerea adevăratei sale natură necesită răbdare și dorința de a explora dincolo de suprafață. Paris este un loc care invită explorarea, dar poate păzi și secretele sale, oferind o tapiserie bogată de experiențe care sunt deodată primitoare și evazive.