Uneori devin singuri pentru o furtună. O furtună plină de suflare în care totul se schimbă. Cerul trece prin patru zile într -o oră, copacii se plâng, animalele mici se strecoară în noroi și totul se întunecă și merge complet sălbatic.
(Sometimes I get lonesome for a storm. A full-blown storm where everything changes. The sky goes through four days in an hour, the trees wail, little animals skitter in the mud and everything gets dark and goes completely wild.)
În eseul ei de la „Slouching spre Betleem”, Joan Didion exprimă un dor de intensitate și haos al unei furtuni. Ea descrie o dorință pentru o experiență transformatoare, una care perturbă norma și aduce un sentiment de sălbăticie. Imaginile naturii în agitație îi surprinde dorul de o schimbare dramatică de la Mondan.
Reflecția lui Didion evidențiază pe care le poartă furtunile cu greutatea emoțională, simbolizând nu doar schimbarea fizică, ci tulburarea personală și socială profundă. Metafora furtunii servește ca o amintire puternică a imprevizibilității vieții și a legăturii umane profunde cu furia naturii.
