Nu mai cred că putem tăcea. Nu o facem niciodată cu adevărat.
(I no longer believe that we can keep silent. We never really do, mind you.)
În „Lucruri despre care am tăcut”, Azar Nafisi reflectă asupra importanței ruperii tăcerii în jurul experiențelor personale și colective. Ea sugerează că tăcerea este adesea mai complicată decât apare, deoarece gândurile și sentimentele nerostite ne pot influența viața profund. Nafisi îndeamnă cititorii să se confrunte cu adevărurile lor, mai degrabă decât să rămână pasive, subliniind puterea vocii în schimbarea.
Acest citat subliniază lupta dintre frica de a vorbi și necesitatea exprimării credințelor cuiva. Nafisi subliniază că tăcerea nu poate fi menținută cu adevărat, deoarece emoțiile și ideile neexprimate se manifestă adesea în moduri diferite. Munca ei pledează pentru curajul de a vorbi, dezvăluind că exprimarea experiențelor cuiva poate duce la împuternicire și înțelegere.