Nu mai cred că putem tăcea. Nu o facem niciodată cu adevărat. Într -un fel sau altul, articulăm ceea ce ni s -a întâmplat prin tipul de oameni pe care îi devenim.
(I no longer believe that we can keep silent. We never really do, mind you. In one way or another we articulate what has happened to us through the kind of people we become.)
În lucrarea ei „Lucruri despre care am tăcut”, Azar Nafisi reflectă asupra importanței ruperii tăcerii în ceea ce privește experiențele personale și problemele societății. Ea sugerează că, chiar și atunci când încercăm să rămânem tăcuți, circumstanțele noastre ne modelează identitățile și influențează inevitabil modul în care ne exprimăm. Această împletire a tăcerii și a expresiei indică faptul că nu ne putem suprima cu adevărat poveștile; Se manifestă în acțiunile și caracterul nostru.
Nafisi subliniază puterea recunoașterii și necesitatea de a vorbi. Ea consideră că, confruntat și articulând experiențele noastre, începem să ne revendicăm narațiunile și să ne găsim vocile. Acest mesaj subliniază legătura profundă dintre istoria personală și auto-exprimarea, subliniind că tăcerea nu este un adevărat refugiu, ci mai degrabă o parte complexă a realităților noastre trăite.