Protagonistul își găsește bucurie în realizarea unor acte de bunătate pentru cineva de care avea grijă în timpul vieții sale și continuă să -și onoreze memoria prin acțiunile ei. Afecțiunea pe care a avut -o pentru el oferă confort și motivație, ilustrând modul în care amintirile pot inspira gesturi semnificative chiar și după ce o persoană a murit.
Cu toate acestea, realizarea răsună că confortul derivat din amintiri are limitele sale. În timp ce onorarea moștenirii tatălui ei îi aduce satisfacția, recunoaște că amintirile singure nu o pot susține pe deplin. Aceasta reflectă o înțelegere mai profundă a naturii tranzitorii a relațiilor și importanța echilibrării amintirii cu urmărirea propriei vieții și a fericirii ei.