Când primele oase uriașe au fost găsite în anii 1820 și 1830, oamenii de știință s -au simțit obligați să explice oasele ca aparținând unei variante supradimensionate ale unei specii moderne. Acest lucru se datora faptului că se credea că nicio specie nu poate dispărea vreodată, deoarece Dumnezeu nu va permite una dintre creațiile Sale să moară. În cele din urmă, a devenit clar că această concepție a lui Dumnezeu a greșit, iar oasele aparțineau animalelor dispărute.
(When the first giant bones were found in the 1820s and 1830s, scientists felt obliged to explain the bones as belonging to some oversize variant of a modern species. This was because it was believed that no species could ever become extinct, since God would not allow one of His creations to die. Eventually it became clear that this conception of God was mistaken, and the bones belonged to extinct animals.)
La începutul secolului al XIX -lea, când au fost descoperite mari oase fosilizate, oamenii de știință s -au străduit să reinterpreteze aceste descoperiri în ceea ce privește speciile existente. Ei credeau că dispariția era o imposibilitate, un concept legat de credința că Dumnezeu nu va permite niciuna dintre creațiile Sale să se estompeze. Aceasta a limitat înțelegerea dovezilor fosile, ceea ce duce la presupunerea că oasele reprezentau o versiune supradimensionată a animalelor actuale.
Pe măsură ce cercetările au progresat, a devenit evident că percepțiile inițiale au fost defecte. În cele din urmă, s -a recunoscut că aceste fosile aparțineau speciilor care au dispărut într -adevăr, provocând opiniile teologice anterioare și redimensionarea abordării științifice a paleontologiei. Această schimbare în înțelegere a deschis calea pentru o mai mare acceptare a dispariției ca parte naturală a procesului evolutiv.