Nu lăsați străinii să vă atingă. Și totuși, sunt rareori străini, am aflat cu mult înainte de a fi adolescent, care vă face rău. Este întotdeauna cei mai apropiați de noi: șoferul suav, fotograful priceput, profesorul de muzică bun, soțul sobru și demnificat al bunului prieten, omul evlavios al lui Dumnezeu. Ei sunt cei care au părinții tăi au încredere, în care nu vor să creadă nimic.
(Don't let strangers touch you. And yet it is seldom strangers, I learned long before I was a teenager, who do you harm. It is always the ones closest to us: the suave chauffeur, the skilled photographer, the kind music teacher, the good friend's sober and dignified husband, the pious man of God. They are the ones your parents trust, whom they don't want to believe anything against.)
În „Lucruri despre care am tăcut”, Azar Nafisi reflectă asupra paradoxului siguranței și pericolului în relații. Ea subliniază că, de multe ori, adevăratele amenințări nu provin de la străini, ci de la cei mai apropiați de noi care par de încredere. Această revelație, înțeleasă de Nafisi înainte de adolescența ei, evidențiază complexitatea interacțiunilor umane și fațada pe care o mențin mulți indivizi.
Nafisi identifică figuri comune de încredere, cum ar fi șoferi, fotografi, profesori de muzică și chiar clerici, care ilustrează că bunătatea lor percepută poate masca intenții nocive. Această perspectivă servește ca o amintire accentuată a nevoii de vigilență în relațiile noastre strânse, unde încrederea poate duce adesea la trădare. Părinții pot refuza să creadă că acești indivizi de încredere pot provoca daune, complicând dinamica siguranței și încrederii în viața noastră.