În aeroportul din Damasc, ea a fost umilită de ceea ce se presupunea că este, iar când s -a întors acasă, s -a simțit supărată din cauza a ceea ce ar fi putut fi.
(In the Damascus airport she had been humiliated by what she was assumed to be, and when she returned home, she felt angry because of what she could have been.)
În „Citirea Lolita în Teheran”, Azar Nafisi împărtășește experiențele sale de a fi examinată și amenajată pe aeroportul din Damasc, pe baza presupunerilor despre identitatea ei. Acest moment evidențiază temele mai largi ale judecății și așteptărilor societății cu care se confruntă mulți indivizi, în special femeile. Umilia pe care a îndurat-o a reflectat circumstanțele ei și stereotipurile puse asupra ei, subliniind lupta pentru identitatea de sine în mijlocul percepțiilor externe.
La întoarcerea acasă, Nafisi se confruntă cu sentimente de furie, nu numai pentru umilirea cu care s -a confruntat, ci și pentru oportunitățile și potențialul pe care îl simte că a pierdut. Acest sentiment al posibilității pierdute vorbește despre o dorință mai profundă pentru autonomie și auto-exprimare. Prin narațiunea ei, ea ilustrează impactul profund al constrângerilor societății asupra identității personale și rezistența necesară pentru a confrunta astfel de provocări.