Nu a fost curajul care a motivat acest mod întâmplător, impersonal, de a trata atât de multă durere; A fost o marcă specială de lașitate ... forțându -i pe ceilalți să asculte cele mai oribile experiențe și totuși ne -a refuzat momentul empatiei: nu -mi pare rău pentru mine ... nu este nimic, nimic cu adevărat.
(It wasn't courage that motivated this casual, impersonal manner of treating so much pain; it was a special brand of cowardice...forcing others to listen to the most horrendous experiences and yet denying them the moment of empathy: don't feel sorry for me....This is nothing, nothing really.)
În „Citirea Lolita în Teheran”, Azar Nafisi explorează relația complexă dintre suferința personală și expresia emoțională. Ea sugerează că modul în care unii indivizi își abordează durerea poate rezulta dintr -o formă de lașitate, mascându -și vulnerabilitatea cu o fațadă de indiferență. Acest lucru reflectă un mecanism de copiere în care ei, în loc să caute empatie, îi obligă pe ceilalți să se confrunte cu greutățile lor, în timp ce se negau simultan confortul emoției umane comune.
Nafisi critică această deconectare, afirmând că eșecul de a permite celorlalți să empatizeze cu suferința cuiva nu face decât să intensifice izolarea simțită în fața traumei. Prin respingerea propriei dureri ca fiind nesemnificative, indivizii se pot jefui din greșeală atât pe ei înșiși, cât și pe alții de conexiuni și înțelegere semnificative. Această dinamică dezvăluie provocările navigării tragediilor personale într -o societate marcată de opresiune.