Isabel reflectă asupra afirmației că „ochii sunt fereastra către suflet”, care a devenit un clișeu în timp. Ea consideră că este fascinantă faptul că neuroștiința începe să susțină astfel de credințe antice. Aceasta arată o legătură între percepția noastră despre suflet și biologia creierului nostru, în special pe tărâmul conștiinței de sine.
Mai exact, ea află că cortexul prefrontal ventromedial, o zonă a creierului legată de conștientizarea de sine, este situată în spatele ochilor. Acest lucru sugerează că sentimentul nostru de identitate și poate chiar esența sufletului nostru este strâns legat de această parte a creierului, consolidând ideea că sinele nostru interior poate fi înțeles prin modul în care percepem și comunicăm prin ochii noștri.