Există atât de multe forme diferite de tăcere: tăcerea pe care statele tiranice o forțează asupra cetățenilor lor, furându-și amintirile, rescriu istoriile lor și impunând lor o identitate sancționată de stat. Sau tăcerea martorilor care aleg să ignore sau nu adevărul și a victimelor care uneori devin complice în crimele comise împotriva lor. Apoi, există tăcerile în care ne răsfățăm despre noi înșine, mitologiile noastre personale, poveștile pe care le impunem vieții noastre reale.
(There are so many different forms of silence: the silence that tyrannical states force on their citizens, stealing their memories, rewriting their histories, and imposing on them a state-sanctioned identity. Or the silence of witnesses who choose to ignore or not speak the truth, and of victims who at times become complicit in the crimes committed against them. Then there are the silences we indulge in about ourselves, our personal mythologies, the stories we impose upon our real lives.)
Azar Nafisi explorează natura multifacetă a tăcerii în opera ei „Lucruri despre care am tăcut”. Ea ilustrează modul în care regimurile autoritare își impun tăcerea cetățenilor lor, îndepărtându -și amintirile și distorsionându -și identitățile. Acest tip de tăcere nu numai că afectează înțelegerea indivizilor despre trecutul lor, dar modifică și istoria colectivă a comunităților, lăsând cetățenii deconectați de adevăratele lor identități.
Nafisi examinează, de asemenea, tăcerea martorilor și victimelor, care uneori aleg complicitatea față de rezistență, rămânând adesea tăcuți despre adevărurile lor. Mai mult, ea atinge tăcerile personale pe care le menținem, care ne modelează percepția de sine și narațiunile pe care le creăm despre viața noastră. Prin aceste reflecții, Nafisi evidențiază modul în care tăcerea poate fi atât un instrument de opresiune, cât și un aspect complex al experienței umane.