Vocea ta zdrobită sună prea calm, neliniștit pentru mine. În niciun paradis, nu sunt nerăbdător de toată mizeria din ceilalți care nu sunt nebuni. Ar trebui să înnebuniți, fierar; Spune, de ce nu te înnebuni? Cum poți îndura fără să fii supărat? Cerurile te urăsc, totuși, că nu poți înnebuni?
(Thy shrunk voice sounds too calmly, sanely woeful to me. In no Paradise myself, I am impatient of all misery in others that is not mad. Thou should'st go mad, blacksmith; say, why dost thou not go mad? How can'st thou endure without being mad? Do the heavens yet hate thee, that thou can'st not go mad?)
Vorbitorul reflectă asupra modului întristat, dar compus, dar compus al unui fierar, punând la îndoială cum își suportă suferința fără a -și pierde sănătatea. Există o implicație că a fi nebun ar putea fi o stare de preferat în fața unei mizerie neobosită. Vorbitorul, simțindu -se prins în propriul său iad, este frustrat de capacitatea fierarii de a menține calmul în mijlocul durerii.
Această contemplare duce la o anchetă mai profundă despre natura suferinței și a condiției umane. Vorbitorul se întreabă dacă forțele divine sunt în joc, împiedicând fierarul să cedeze la nebunie. Acest moment subliniază tensiunea dintre sănătate și nebunie, în timp ce explorează sarcinile suferinței de durată, fără a se pierde pe sine.
