Nu refuzăm să ne amintim; Nici noi nu considerăm exact inutil să ne amintim. Mai degrabă, suntem marcați să ne amintim. Căci dacă amintirea înseamnă a fi ceva mai mult decât nostalgie, necesită o bază contextuală-o teorie, o viziune, o metaforă
(We do not refuse to remember; neither do we find it exactly useless to remember. Rather, we are being rendered unfit to remember. For if remembering is to be something more than nostalgia, it requires a contextual basis-a theory, a vision, a metaphor)
În cartea sa „Amuzându -ne până la moarte”, Neil Postman discută despre complexitățile memoriei în societatea contemporană. El afirmă că, deși oamenii nu resping în mod clar actul de a -și aminti, ei se confruntă cu provocări care fac din ce în ce mai dificil să se angajeze cu trecutul în mod semnificativ. Această luptă provine dintr -o incapacitate de a găsi relevanță și context în amintiri, ceea ce duce la o implicare superficială cu evenimente istorice.
Postman subliniază că pentru a transcende simpla nostalgie, are nevoie de o bază solidă, cum ar fi o teorie de ghidare sau o metaforă. Fără aceste ancore contextuale, amintirile noastre riscă să devină banalizate, iar capacitatea de a învăța din trecut se diminuează. Astfel, actul de a aminti trebuie redefinit și recontextualizat pentru a -și păstra semnificația în conturarea înțelegerii noastre despre lume.