Nu am auzit și nici nu am citit că un Santa Ana se datorează, dar îl știu și aproape toată lumea pe care am văzut -o astăzi o știe și ea. O știm pentru că o simțim. Copilul se frecă. Servitoarea se îmbolnăvește. Am reaplicat un argument în scădere cu compania de telefonie, apoi mi -am tăiat pierderile și mă culc, dat la orice este în aer.
(I have neither heard nor read that a Santa Ana is due, but I know it, and almost everyone I have seen today knows it too. We know it because we feel it. The baby frets. The maid sulks. I rekindle a waning argument with the telephone company, then cut my losses and lie down, given over to whatever is in the air.)
În „Slouching -ul spre Betleem” al lui Joan Didion, autorul reflectă asupra unei conștientizări nerostite a vânturilor iminente de Santa Ana, care afectează starea de spirit și comportamentul celor din jurul ei. În ciuda lipsei de anunțuri formale despre vânt, prezența lor este resimțită profund de toată lumea pe care o întâlnește. Această înțelegere intuitivă dezvăluie o conștiință împărtășită care leagă oamenii la mediul lor, ilustrând modul în care natura poate influența emoțiile și interacțiunile umane.
Didion surprinde esența disconfortului pe care îl aduc vânturile Santa Ana, descriind propria agitație și neliniștea celor din apropiere. Menționarea copilului înfricoșător și a servitoarei înfiorătoare subliniază tensiunea perversă din aer. Această schimbare atmosferică îi determină pe Didion să se dezlege de frustrările ei, cedând în cele din urmă influenței inevitabile a vânturilor și a stării de spirit colective pe care o evocă, arătându -și sensibilitatea față de lumea din jurul ei.