Când începem să ne înșelăm să ne gândim, nu că vrem ceva sau avem nevoie de ceva, nu că este o necesitate pragmatică pentru noi să o avem, ci că este un imperativ moral pe care îl avem, atunci este atunci când ne alăturăm nebunilor la modă, și atunci este atunci când necazurile subțiri a histeriei este auzită în țară, și atunci când suntem în probleme proaste. Și bănuiesc că suntem deja acolo.
(When we start deceiving ourselves into thinking not that we want something or need something, not that it is a pragmatic necessity for us to have it, but that it is a moral imperative that we have it, then is when we join the fashionable madmen, and then is when the thin whine of hysteria is heard in the land, and then is when we are in bad trouble. And I suspect we are already there.)
În lucrarea ei „Slouching spre Betleem”, Joan Didion explorează conceptul de auto-înșelăciune cu privire la dorințele și nevoile noastre. Ea avertizează că atunci când ne convingem că dorințele noastre nu sunt doar alegeri personale, ci obligații morale, riscăm să pierdem legătura cu realitatea. Această schimbare poate duce la o isterie colectivă, în care limitele dintre necesitate și obsesie devin încețoșate, ceea ce indică o situație precară pentru societate. Didion sugerează că acest fenomen este deja predominant în cultura contemporană.
Autorul subliniază că această stare de spirit transformă dorințele în imperative morale percepute, ceea ce duce la comportamente și gânduri iraționale. O astfel de auto-înșelăciune creează un climat pervasiv de isterie, în care oamenii se simt obligați să acționeze asupra convingerilor lor „morale”, mai degrabă decât a raționamentului pragmatic. Analiza lui Didion servește ca o reflecție de precauție asupra pericolelor de a permite dorințele noastre de a dicta un fals sentiment de urgență etică, subliniind o stare de rău socială mai profundă pe care trebuie să o abordăm.