Știu acum că aproape toată lumea se întreabă ceva de genul acesta, mai devreme sau mai târziu și indiferent de ce face sau ea, dar una dintre binecuvântările mixte de a fi douăzeci și douăzeci și unu și chiar douăzeci și trei este convingerea că nimic de genul acesta, toate dovezile contrare, în ciuda faptului, nu s-a întâmplat vreodată cu nimeni.
(I know now that almost everyone wonders something like that, sooner or later and no matter what he or she is doing, but one of the mixed blessings of being twenty and twenty-one and even twenty-three is the conviction that nothing like this, all evidence to the contrary notwithstanding, has ever happened to anyone before.)
În eseul ei „Slouching spre Betleem”, Joan Didion reflectă asupra experienței universale de a pune la îndoială locul cuiva în lume, în special în timpul vârstei tinere. Ea subliniază că oamenii adesea se confruntă cu îndoieli existențiale, temându -se că luptele lor sunt unice, în ciuda realității că mulți împărtășesc sentimente similare. Această introspecție este comună în rândul celor de la începutul anilor 20, care s -ar putea simți izolați în experiențele lor chiar și atunci când sunt înconjurați de ceilalți.
Didion subliniază complexitatea tinereții, înfățișându-l ca pe un timp marcat atât de confuzie, cât și de descoperirea de sine. Sentimentul că tulburările emoționale este fără precedent, indiferent de dovezi contrare, ilustrează intensitatea convingerilor tineretului. Aceste binecuvântări mixte ale tinereții creează un sentiment atât de identitate, cât și de înstrăinare, determinând indivizii să caute înțelegere într -o lume aparent haotică.